Octav

Teodora, plictisita , si-a aruncat ghiozdanul pe o banca si s-a lungit pe o alta, mai in spate. Isi ridica mainile in aer si forma o inima cu degetele prin care treceau razele proaspete . Se gandea la Octav si cum nu o sa se mai revanseze pentru ceea ce i-a facut dar in acelasi timp era si impacata pentru ca timpul petrecut cu el era de vis, fermecator. Inchise ochii si ii aparu in minte fata lui bine conturata pana cand ii putea simti mirosul specific si respiratia asupra ei . Si-a deschis ochii incet si i-a surprins privirea bruneta . Crezand ca viseaza , si-a incolacit bratele in jurul gatului lui si l-a cuprins intr-o imbratisare calda. Deodata, o voce a trezit-o:
- Buna si tie Teodora !
Nu visa! Era real, ea era in laboratorul urat mirositor de fizica, lungita pe o banca in timp ce il tine in brate pe Octav! Chiar pe Octav pe care incepuse sa-l urasca. Acum chiar ca arata ca o proasta in ochii lui
- Octav!
- Da.
Buimacita ,i-a dat drumul cat a putut de repede si intr-o clipa se afla in picioare, in fata lui.
- Scuza-ma , nu mi-am dat seama ca esti tu..
- Da, sigur !
Zambetul lui era atat de fermecator si atat de increzut. Nu o credea. Normal , l-a luat in brate si apoi “nu mi-am dat seama ca esti tu”. Ce scuza patetica! Ea in sine se simtea patetica. Dar asa era. Chiar nu si-a dat seama. Nu stia ca asemenea vise devin realitate. O realitate cruda, oribila.